Open Widget Area

All animals are Equal (2)


English

“All animals are equal but some animals are more equal than others”

George Orwell

10649674_861691160517019_2646173841477274710_n

A fost odată ca niciodată un șoricel.

Avea urechiușele mici, gingașe, năsucul ca un bob de piper și niște ochișori care ar fi încălzit inima oricui.

Locuia într-un sat ascuns în munți împreună cu mama lui pe care o alinta “€œmami”.

Tatăl lui era plecat la 800 de km mai departe pentru că acolo își găsise mai mult cașcaval de ros și mai avea o soră mai mică, care se mutase cu prietenul ei la 200 de km de casa părintească.

Astfel că șoricelul și cu mami, se uitau de dimineața până seara la televizor și comentau știrile, și mâncau împreună cam câte cinci mese pe zi.

Mami gătea tot felul de lucruri găsite la ghena de gunoi, și cel mai mult le plăcea duminică să mănânce tort din resturi menajere acre.

Nu prea aveau prieteni pentru că erau foarte săraci și ceilalți șoareci mai avuți din zonă nu prea vroiau să îi bage în seamă.

Șoricelul stătuse însă în casă cu mami și principala lui preocupare fusese cititul și învățatul.

Era un șoricel de bibliotecă.

Citise Kant, Democrit, Socrate, Platon, Epicur, Seneca, Marcus Aurelius, Sfântul Augustin, Erasmus din Rotterdam, Husserl, Frege, Popper, Brunton și încă pe atâția la fel.

Chiar dacă se apropia de 40 de ani, mami îl învățase că trebuie să fie un șoarece inteligent și instruit.

Așa că șoricelul care mai era și plin de alunițe pe spate, se cufundase în lectură. Vroia să uite câteodată că nu are ce să mănânce bun și reușea asta.

Ar fi vrut cumva să facă o operație estetică și să își scoată alunițele mari de pe spate și considera că asta e motivul pentru care nu prea are succes la șoricioaice.

Așa că după atâta citit, fruntea i se lățise foarte mult până în dreptul cefei, dar era mândru că reușise să fie profesor la unica universitate de Filozofie din perimetru. Reușise să facă toate etapele unui profesorat. De la masterat, la doctorat și apoi își dăduse toate gradele.

La școală însă se înroșea până la codiță când vreuna din studente îi făcea vreun compliment și nu îi mulțumea niciodată pentru ele.

Îi era teamă că povestea se va duce prea departe, fata se va mari, va termina școala, poate îl va iubi, și va fi nevoit să o aducă acasă. Iar mami nu era niciodată veselă că putea să iasă cu fete.

Mai mult decât atât îi era frică de alunițele de pe spate care odată descoperite la atingere vor fi dizgrațioase. Plus că un salariu mizerabil de profesor ar fi făcut-o pe fata să plece până la urmă.

Așa că era mai bine să își vadă de Lao Tse și Confucius decât să se îndrăgostească.

Aproape toate nopțile păreau la fel.

Vorbea cu mami până când picau de somn din canapea, și adormeau uneori îmbrăcați până dimineață.

În majoritatea nopților nu visa nimic și asta îl deranja foarte tare.

Ar fi preferat să viseze câte ceva, măcar drame, coșmaruri sau chiar ceva îngrozitor pentru imaginație, doar să viseze totuși ceva.

Nopțile treceau așadar una câte una fără ca șoricelul să aibă vreun vis.

Într-o bună zi, șoricelul aștepta mașina de gunoi să treacă prin fața clădirii, că să se poată ascunde în cală și să ajungă la școală.

În stație nu era nimeni, așa că șoricelul începu să cânte afon o melodie pe care o auzise nici el nu mai știa unde.

Deodată se făcu umbră deasupra lui dar el stătu linistit crezând că e un nor de ploaie.

Așa că își continuă zgomotos cântecelul.

Însă deodată o rafală de vânturi îi zbură șapca și se apleca repede după ea. În momentul acela o gheară i-o prinse înaintea lui.

Vulturoaica de deasupra care își întinsese aripile și îi făcuse umbră, îi prinsese șapca.

€”Multumesc mult, vulturule” spuse șoricelul și își îndesă imediat șapca pe urechi.

Vulturoaica se așeza lângă el și zâmbi.

“€Sunt vulturoaică. Încotro azi ?”

“€Ma duc la scoala”, spuse plictisit șoricelul.

“In ce clasă ești ?€, deveni curioasa vulturoaica.

Atunci șoricelul se aruncă pe spate și începu să radă tare în timp ce dădea din picioare.

“€Sunt profesor, am terminat de mult scoala” zise șoricelul ridicându-se imediat, speriat de posibilitatea ca alunițele să i se rupă.

“Profesor ? Trebuie să fie o meserie interesantă. Tu lucrezi cu mințile copiilor. Ai o mare responsabilitate.”

“Ei aș. Ca și cum mai ascultă cineva în ziua de azi profesorii. Încerc să le spun doar lucruri ce țin de cultură generală. De exemplu îți spun un citat foarte tare. “În colivia vulturului, vrabia se simte liberă. Îl înțelegi ?” spuse plin de mândrie șoricelul.

“Desigur. Am câteva vrăbii acasă pe care le-am salvat de la înec și îmi sunt recunoscătoare până în ziua de azi. “

“Sau mai știu unul. Când vulturii sunt tăcuți papagalii încep să trăncănească”, își continuă plin de emfază discursul, șoricelul.

“€Tocmai d-asta eu nu tac niciodata” , îi spuse zâmbind vulturoaica.

Mașina de gunoi se apropia așa că șoricelul își mai fixă pe cap șapca și anunța vulturoaica că trebuie să plece. Ea îl înțelese și atunci când mașina veni, îl apucă cu ciocul de coadă, și îl aruncă mai repede în cală.

Șoricelul a fost foarte vesel în ziua aceea.
La petrecerea de la școală a dansat cu o colegă profesoară de biologie care credea că zâmbește din cauza ei.

Apoi, seara acasă a înfulecat cu nesaț brânză mucegăită și a avut o mulțime de cuvinte de schimbat cu mami.

“Cum adică un vultur? Tu nu știi că vulturii mănâncă șoareci?”, s-a speriat mami și și-a turnat imediat din sticlă apa rece pe urechi.

Șoricelul nu citise niciodată în cărțile lui despre asta. Știa despre existențialism, gnosticism, filozofia socială, însă că vulturii ar fi mâncat șoricei nu îi ajunsese niciodată la urechi.

Mami a adormit foarte necăjita în seara aceea și chiar a băut un ceai relaxant. Motiv pentru care șoricelul, dependent de mami, a băut și el unul. Nu îi venea să creadă că o supărase pe mami așa de rău.

A doua zi când a plecat la școală, șoricelul s-a mascat în pisică. Și-a luat cel mai mare pardesiu pe care îl avea mami, de pe vremea când fusese obeză. Și-a pus mustăți lungi și a exersat în oglindă mieunatul. Oare cum de toți filozofii nu scriseseră nimic despre vulturi și despre hrana lor ?

Cum stătea în stație așteptând mașina de gunoi, deghizat în pisică, cineva l-a infascat de pardesiu și a început să zboare cu el pe deasupra caselor din cartier. Ce frumoase erau toate văzute de sus. Cât de interesant și de mare părea acum satul și chiar munții. Aproape că nici nu îi mai păsa cum de zboară printre nori.

Când și-a ridicat puțin privirea, vulturoaica îl ținea cu ciocul strâns ca nu cumva să-l scape.

“€E adevărat că mănânci șoricei?”, întreba șoricelul în timp ce vântul îi luă una câte una mustățile lungi false.

Vulturoaica nu spuse nimic și coborî aproape de școală.

“E adevărat. Dar nu te speria, pe tine dacă aș fi vrut să te mănânc, te-aș fi mâncat de prima data.”

Șoricelul se ascunse sub o mașină neîncrezător.

“€Iesi de acolo. Nu o să-ți fac nimic”. îi spuse vulturoaica.

“€Mi-e frică foarte tare”, îngăimă șoricelul.

“Frica de ce? Îmi placi foarte tare. M-am oprit din zbor pentru că nu mai auzisem acel cântecel cântat atât de tare de cineva care probabil că știa că nu are voce dar continuă să se simtă bine.”

“Vorbesti serios?”, se bucură șoricelul.

“€Foarte serios. Îmi placi foarte tare.”

“Atunci pot să te invit la niște resturi de alune diseară ?”, își lua avânt șoricelul.

“Desigur”, confirmă pe loc vulturoaica care de această data își dăduse ciocul cu ruj roșu.

Așa că odată plecat de la școală, ajuns acasă, șoricelul se îmbrăca cu cel mai bun costum pe care îl lua doar la decernarea premiilor la școală și se parfuma cu parfumul de brânză mucegăită pe care îl ținea doar pentru începerea anului școlar.

Își dăduseră întâlnire la cea mai apropiată intersecție de casa șoricelului pentru că pentru vulturoaică distanța nu era niciodată o problemă.

Când s-au întâlnit, inimile le-au tresăltat ca și cum se știau de-o viață.

“Tu crezi în suflete pereche ?” întreba după o oră de dialog sincer cu vulturoaica.

“€Sigur că da. De altfel fac și vizualizare creativă în fiecare seară și rog Universul să mi-l aducă în viață cât mai repede. Vreau să îmi întemeiez o familie, să mă căsătoresc și să mă mut cât de repede se poate în același spațiu cu sufletul meu pereche.”

Deodată șoricelul deveni trist. Îi era foarte frică de faptul că cineva ar putea să-l iubească. Traiul lor modest, mami care era foarte critică precum și alunițele de pe spate, îl făceau parcă să nu își dorească decât să fie lăsat în pace.

Vulturoaica îl simți abătut și încerca să înțelegă daca ea spusese ceva greșit.

“Nu, doar că mi-e frică de iubire. Nu cred în ea.”

“€Nu o să ți se întâmple niciodată lucrurile în care nu crezi”, răspunse abătuta vulturoaica.

Ea chiar vroia să iubească, era pregătită să se implice total, și să se dăruiască trup și suflet cuiva care simțea la fel.

“Si tu îmi placi. Simț ceva pentu tine. Lasă-mă să mă duc acasă și să îți spun și dacă de acasă simt la fel. Poate e doar cadrul natural, faptul că m-ai ridicat în înălțime, să mă facă să simt toate astea.”

Au plecat în seara aceea triști spre casă. Nu fusese o întâlnire așa cum ar fi trebuit să fie. Vulturoaica era supărată că poate faptul că s-a exprimat cu atâta claritate și i-a mărturisit șoricelului cel mai mare vis al ei, nu cumva l-a speriat într-atât de tare încât să nu își mai dorească să o vadă.

Iar șoricelul simțea că nu putea să i se dăruiască trup, pentru că era plin de alunițe, și nici măcar suflet care era plin de nevoi.

După câteva zile, șoricelul începuse să îi simtă lipsa vulturoaicei în viața lui. Așa că i-a lăsat scris pe un colț de ziar în stație că o așteaptă diseară.

Vulturoaica a venit la locul și ora scrisă, extrem de îndrăgostită. La fel și șoricelul. A fost prima data când și-au unit ciocul respectiv botul. S-au sărutat îndelung și au trecut câteva ore până să se dezmeticească.

Șoricelul i-a spus că e foarte îndrăgostit de ea și că o dorește în viața lui.

“€A fost faptul că ai complexe legate de alunițele de pe spate ?” întreba vulturoaica.

Șoricelul izbucni în plâns.
“Cand mi le-ai observat ?”

Ar fi vrut să le mai țină ascunse măcar o perioadă, până când vulturoaica se va îndrăgosti de el așa de tare încât să nu mai poată să se despartă pentru atâta lucru.

“€Ai uitat că am ochi de vulturoaică. Le-am văzut de când dansai în stație neinteresat dacă te vede cineva și ți s-a ridicat cămașa la spate.”

“Si cum le găsești? Știi de câte ori am vrut să le tai?” .

Șoricelul se opri. Nu vroia să afle și că nu are bani de o operație. Era totuși prea mult pentru o singură seară.

“M-am îndrăgostit cu totul de tine. Cu tot cu alunițe, cu codița ta de la spate. Nu știu cum le găsesc. Ești tu.”

Se făcu o pauză.

“€Daca vrei ți le smulg cu ciocul și o să fie aproape la fel de bine ca și într-o operație.”

Șoricelul acceptă pe loc. Până la urmă o relație cu vulturoaica părea și foarte ofertanta. Putea să zboare oricând dorea, chiar și să ajungă mai repede la școală. Nu mai trebuia să dea bani pe nici o operație și cu ajutorul vulturoaicei devenea și mai atrăgător fără alunițele de pe spate.

E drept că deși știa că nu e frumos, șoricelul se gândise că n-are nimic ce să piardă. Părea chiar foarte avantajoasă relația cu vulturoaica. În plus o să fie invidiat de toți colegii de la școală și lui, în ascuns, îi plăcuseră toate acțiunile puțin demonstrative. Știa că se datorează faptului că stătuse în întuneric 40 de ani și simțea nevoia cumva să iasă la lumina și să rupă gura târgului.

Lunile trecură una câte una. Vulturoaica îi făcuse operația de smulgere a alunițelor după ce i le sărutase una câte una în prealabil. Îl scosese în lume și îl plimbase pe deasupra munților, se falise la școală, și chiar și mami era fericită.

Începuse să aibă mai multă grijă ce mănâncă și nu își mai cumpara haine de la second hand pentru că vulturoaica îl învățase că fiecare haină poarta în ea energia celui care a purtat-o.

Așa că n-ai de unde ști cum de îți amesteci energiile cu cineva pe care dacă l-ai cunoaște, l-ai ocoli. ÎI spusese să devină mai pozitiv și să radă mai mult. Nu de alta dar se va simți și mai bine, și în în plus are niște dinți în față foarte frumoși și zâmbetul îi va deveni perfect. Îl învățase limba franceză pe care vulturoaica o stăpânea foarte bine. Îi dăduse multă încredere în el iar șoricelul în loc să îi mulțumească începuse să îi roadă nervii.

Începuse să o acuze dintr-odată că zboară prea mult și prea des și că îi place prea mult să spună lucrurilor pe nume. Iar el vedea în asta o mare greșeală. El era obișnuit să sape pe dedesubt și să își facă galerii pe sub pământ în care să se poată ascunde. Îi plăcea întunericul și câteodată să facă stricăciuni doar ca un fel de distracție. Îl enerva claritatea cu care vedea vulturoaica toate lucrurile și că mereu ea spunea că unu și cu unu fac întotdeauna doi. El știa că matematica e doar o filozofie amărâtă.

În plus nu o socotea prea elevata și îl deranja că în loc să citească Kant, vulturoaica preferă să lase lumii ceva bun în urma ei. O viziune de deasupra.

Șoricelul o acuza că ea nu vrea totul în viață, și el spera să aibă totul. Să își cumpere jacuzzi, pentru mami să construiască o vilă cu etaj în pădure și să viziteze Africa.

O acuzase că nu are personalitate pentru că el vedea în bunătatea ei o slăbiciune și îl enerva de fiecare data că nu ii răspundea nimic când el făcea ceva rău. Ba chiar i-a spus o data “€Nu mă lasa dacă vezi că sunt rău.”

Dar vulturoaica îl iubea și consideră că dacă îi da libertate e un semn de prețuire și de respect pe care orice relație trebuie să îl aibă. Două suflete care se întâlnesc trebuie să stea împreună pentru că simt asta, și nu urmărindu-se unul pe altul reciproc, cu frica de a se putea pierde vreodată. Era vorba despre suflete și spiritualitate și nu despre lipsă de personalitate.

Personalitatea vulturoaicei era făcutul de bine. Și oricum vulturoaica vedea în personalitate, un ego mult umflat, și o îndepărtare de spiritualitate. Ea oricum avea convingerile ei clare pe care și le exprima intotdeauna cu fermitate, dar nu considera că trebuie să i le impună și șoricelului că o dovadă de personalitate.

În plus ea credea că dacă iubești pe cineva pentru personalitate nu-i lucru bun și sfânt. Sufletele între ele trebuie să se iubească pentru suflete. Curat lucru, dacă știi de ce ai iubi mai mult o persoană, asta nu era iubire.

Și cel mai important dintre toate, vulturoaica consideră că mai important decât personalitatea este caracterul. Să crezi în aceleași idealuri și valori. Spre exemplu ea n-ar fi ros niciodată biscutii din cabinetul secretarei de la școală când aceasta pleca mai devreme. Și nici nu ar fi tăcut pasivă când un prieten i-ar fi spus că își înșeală soția, așa cum făcuse șoricelul când îl ascultase pe prietenul lui, profesorul de arte frumoase de la școală.

Nepotriveala dintre ei a atins apogeul și șoricelul doar ca să-i demonstreze vulturoacei că se poate descurca liniștit și fără ea, a început să flirteze la scoala cu profesoara de gimnastică a minții.

Era convins oricum că vulturoaica în zborurile ei putuse oricând să mai treacă pe la orice altă casă.

Într-o zi când a vrut să îl ia de la școală, șoricelul nu mai ieșise în fața teiului, așa cum erau obișnuiți. Vulturoaica s-a îngrijorat și a început să zboare de la fereastră, poate-l vedea într-una din clase.

Când a poposit l-a văzut pe șoricel cum se saruta cu altcineva.

Nu i-aspus nimic atunci dar si-a luat zborul.

A aflat după ani ca șoricelul era la a treia căsnicie si reușise își cumpere un calup de cascaval si trei tone de nuci, o mutase pe mami la spitalul de boli nervoase si făcuse ciroza pe invidie si stres.

Pentru ca nu suportase ideea ca vulturoaica își găsise alta pereche, cu care construise o casa cu etaj si luase o pădure in care aveau jacuzzi, dupa ce vizitaseră de câteva ori Africa.

Cristina Patrascu

Despre Cristina Patrascu

Cristina Patrascu





Leave a Reply