Open Widget Area

Ce NU am învățat din Stand Up


English

48367373_2398946360146497_2595543428116774912_n

Din Stand Up nu înveți ce e aia omenie, prietenie, și uneori chiar nici ce e ăla umor.

Pentru că umorul e o chestiune subiectivă și în plus nu înseamnă că dacă ești amuzant și scrii bine poți să fii și un comedian bun.

Mă iubesc și mă accept așa cum sunt. Ceea ce îți recomand și ție.

Eu îmi pun fotografiile în care ies nasol, cu pungi sub ochi, obosită sau tristă.

Tot în ideea asta, că mă plac în orice secundă a vieții mele, îmi las la liber să circule pe net filmulețele în care prestez stand up mai bine sau mai rău.

Este absolut firesc să ai seri bune și seri proaste.

Și mai ales în cazul meu, de om cu diagnostic rar, cu atât mai mult este de înțeles că am seri bune și seri proaste.

Nu mă interesează deloc cine râde de mine, bârfește despre mine, cine ce crede despre mine.

Am fost în seara X, I did my best, intențiile mele sunt mereu bune, așa că e perfect ce fac.

Cred că perfecțiune înseamnă să trăiești în Adevăr. Perfecțiune înseamnă să te bucuri de imperfectiunile tale.

Cu toții ne dorim să evoluăm, unii o fac mai repede, alții mai încet, dar este clar o chestiune individuală cât de mult crește fiecare.

Pentru că prioritățile oamenilor sunt diferite, unii avem disponibilitate pentru a face orice ca să reușim, alții considerăm reușită sănătate, iubire, practicarea unor bucurii în viață.

Am lăsat pe Facebook un clip de la primul Open Mic organizat ever de o femeie în România, primele minute din el.

Adică de mine, la Planor, pe 4 Decembrie. :D

Nu am mai prezentat până acum Open, nu știam la ce să mă aștept, și e absolut firesc că nu am strălucit din prima.

Dar am strălucit din a doua, am început să mă relaxez pe parcurs, să îmi dau seama că bucuria mea e și a lor și că, încă o data, întotdeauna intențiile mele sunt bune.

Ce am observat eu de când am urcat la stand up prima oară e modul de a se comporta al viitorilor mari comedianți.

Este, cu mici excepții, o trăsătură generală pe care sociologii ar încadra-o probabil la trăsătură de nație.

Am observat asta în călătoriile mele, în tururile ghidate pe care le-am făcut, în evenimentele pe care le-am organizat înainte să mă apuc de stand up.

Oamenii care intră în domeniu încep să se gudure, repet, cu mici excepții, pe lângă unu’ și altu’ crezând că acolo e cheia.

Ba pe lângă câte vreun nene care își spune manager sau impresar sau whatever, că nu m-a interesat niciodată partea asta. (///////////no comment because I feel scârbă).

Ba pe lângă vreun organizator de Open și aici să zic că înțeleg câtă vreme organizatorii de open încep să își facă liste cu cine e bun și cine nu. Ceea ce mă suprinde, pentru că pe vremea mea, când m am apucat eu de stand up, toată treaba asta cu înscrisul la Open era foarte simplă. Te înscriai și ei te și primeau. Da, chiar așa funcționa.

Ba pe lângă vreun comedian mai mare care teoretic i-ar putea ajuta.

Guduratul ăsta se face în ideea că acolo e cheia. Și de fapt cheia e la fiecare în buzunar.

Dar repet, am observat asta de când plecam în circuite cu turiștii și ei ar fi vrut să fie 24 din 24 însoțiți, să li se spună ce să facă, unde să se plimbe, și asta chiar și în timpul lor liber.

Cred că suntem lipsiți de inițiativă și de curaj, că duplicitatea e trăsătură de neam. Și lașitatea.

Mă bucur când aud sau văd oameni care se unesc pentru scopuri comune.

Mă bucur pentru că românii nu sunt chiar un popor care știe ce înseamnă asocierea și funcționarea ca grup.

Pe scenă ești de fapt singur, nu poate să te ajute nimeni, nici să îți sufle în cască, nici să îți pună “o pila”.

Pe scenă ești doar tu și publicul.

Orice ai face și oricât ai învârti-o până la urmă lupta este egală, de unu la unu.

Au trecut doar doi ani. 2016 și 2017, în care s-au schimbat multe.

Eu am prins vremurile în care te duceai la Open pentru Open.

Pentru expriment, pentru o bere, pentru distracție, pentru socializat cu colegii.

Atmosfera era mult mai relaxată și mai ok din punctul meu de vedere.

În 2018 am mers la Open ca să “rup”. Ca să “concurez” cu alți participanți.

De asemeni am observat discuții la oameni care n-au apucat să facă un an de stand up despre cât de des își schimbă materialul. Ahahahahaha!

Da, știu, România. Rahatul mare la funduleț dar impresii cât cuprinde.

Uneori improvizez și îmi iese. Alteori nu îmi iese nici cu material testat.

Uneori sunt naturală și am siguranță și livrare bună. Alteori panicată, crispată și abia aștept să termin.

E absolut normal. Face parte din evoluție.

Sunt oameni care râd de tine și da, și asta face parte tot din normalitate.

Majoritatea râd pur și simplu, fără nici o urmă de răutate.

Mai sunt și alții care cu răutate te toacă încet încet pozând apoi în victime și lăsând să se înțeleagă că ești o nebună căreia i se pune pata pe oameni din senin.

E normal și asta. Unii nu pot să reușească decât din poziția de victimă și făcând pe cei din jurul lor să sufere pentru o cauză inexistentă.

Alții o să te lovească incorect.

Aducând în discuție boala, o treabă nu doar care i se poate întâmpla oricui, oricând, independent de voința lui, dar și un lucru despre care chiar nu ai nici un drept să îți dai cu presupusul.

În fond n-am împărțit patul de spital împreună de la 18 ani, și nici perfuziile, analizele, RMN urile cerebrale, emoțiile, lacrimile părinților și celor dragi.

Da, asta mă deranjează cel mai mult.

Poți să spui de mine că sunt slabă, proastă, rea, urâtă, grasă, nu mă afectează, nu mă interesează.

Așa cum eu vorbesc, și tu ai fix același drept să vorbești.

Dar sunt lucruri peste care chiar nu e ok să te duci. Indiferent de cât de tare ți-ar displace un om.

Eu cel puțin nu aș putea să fac asta absolut niciodată.

Ideea de bază e să nu iei niciodată în seamă ce zic oamenii.

M-am urcat pe scenă și în puseu când eram total defazată și nu prea știam ce se întâmplă cu mine.

Sau cu mâinile și picioarele amorțite și cu fața imobilă și incapabilă să ajute la livrare.

Oamenii au tot dreptul să observe și ei același lucru.

Și eu am tot dreptul să nu mă las influențată de vorbe și să fac ce-mi place.

Ceea ce vă doresc și dumneavoastră!

Cristina Patrascu

Despre Cristina Patrascu

Cristina Patrascu





Leave a Reply