Open Widget Area

Einai stigmes


English

Eram în Grecia în 2013 şi munceam.

GAGAGGAGAGAGAGGAGGAGAGAGAGGAGA

Munceam aşa cum munceam în fiecare an, când din Mai până în Octombrie pe perioada sezonului pe câte o locaţie, când un du-te vino România – Europa pe câte un circuit.
2013 a fost un an început urât, cu o despărţire urâtă.

Urâtă în mai multe feluri. Urâtă pentru că încercasem un an de zile să mă despart de, să îi spunem E., şi nu a fost chip. Aşa că a trebuit să aştept să “fiu părăsită”.

Cazul clasic de doi oameni care se iubesc şi a căror relaţie nu funcţionează.

Ştii cum se întâmplă când tot îi spui că nu merge, că nu, şi nu, şi nu, şi nu, şi până la urmă se plictiseşte să mai încerce, vede că nu se poate, şi îţi comunica ceva şocant: vei fi părăsit.

Şi până la urmă se duce cu Dumnezeu, eşti sigur că i-ai oferit satisfacţia părăsirii şi te linişteşti fiind sigur că s-a încheiat.

Spun satisfacţia părăsirii pentru că unii chiar o au; nu pricep că în momentul în care ceva se rupe e pentru că nu a fost chimie, lor le trebuie vinovaţi.

În fine, după ce m-am dat părăsită de E., a trebuit să vorbesc cu grecul ori, ori.
Ori eu, ori E.

Noi ne cunoscusem în 2012 şi urma să lucrăm iar împreună în 2013.
Aşa că a trebuit să îi spun grecului că în 2013 o să vin doar dacă E. nu mai vine.

M-a ales pe mine pentru că eu îi produceam cam de 5 ori mai mulţi bani decât E.

După ce că oricum suferi după o despărţire, eşti nevoit să lucrezi tot în locul unde a fost prima întâlnire, prima îngheţată, primul sărut, primul dans, prima noapte pe plajă.

Toate amintirile par că te năpădesc ca un muşuroi de furnici care îţi mişună în sânge.
În afară de asta eşti nevoit să lucrezi tot cu aceeaşi oameni care te cunoscuseră şi în alte ipostaze.
Am trecut peste toate şi am încercat să par ok.

Mi-am jucat perfect rolul de om care trece peste.
Trecuseră două luni şi am primit un telefon din ţară cum că bunica mea e în spital.

O duseseră pentru un genunchi de care se tot plângea, au internat-o în spital pentru mai multe analize, şi a făcut hemoragie la stomac.
M-am gândit că o să fie bine şi i-am încurajat pe toţi acasă.

A doua zi de dimineaţă am primit vestea că bunica murise în ambulanţa care o aducea acasă de la spital.
Am primit vestea rece, trebuia să adun oamenii şi să îi pun în autocar pentru că aveam excursie la Salonic.
Aşa că am verificat lista, le-am oferit informaţiile în română, şi am lăsat colegele unguroaice respectiv cehoaice să îşi continue prezentarea pentru turiştii lor.

După care am plâns în hohote pe prima bancheta a autocarului.
Am plâns în Salonic, în autocar la întoarcere, şi în camera mea cu vedere la mare.
Îmi aduceam aminte doar de cum îmi spunea să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau eu.

S-o trăiesc zi de zi fără să mă intereseze ce spune lumea. Să râd, să dansez, să fiu fericită.
Însă ştiu că n-am lăsat nici o secundă să se vadă că aş fi suferit, că aş fi plâns.

Ştiu că am zâmbit tuturor şi că am jucat perfect rolul de om relaxat şi voios.
Ştiu că toţi jucăm roluri. În diverse direcţii.

Ne facem planuri, sperăm, ne supărăm, ne trece.
********************************************************************
În ultimele zile bunicul meu a fost dus la spital pentru că îl durea capul.
A primit tratament.
Azi îşi respiră ultimele clipe.
Sunt în Bucureşti şi lucrez la proiecte noi şi port o altă masca.
N-o să mai plâng într-o cameră cu vedere la mare şi nici într-un autocar.
Salonicul luminat de mult soare îmi pare destul de departe.

Acum, aici, plouă.

Cristina Patrascu

Despre Cristina Patrascu

Cristina Patrascu





Leave a Reply