Open Widget Area

Tataie


English

Pe mamaia a cunoscut-o la 18 ani. Atunci, tinerii se cunoşteau la horă. Mi-a zis mie mamaia.

FUNDA

Ieşeau în centrul satului şi duminică se făcea horă. Şi se roteau acolo până ameţeau şi uite-aşa se şi făcea îndrăgosteala.

Erau curaţi la trup toţi, nu se putea altfel.

Tataie venise cu părinţii lui în satul învecinat, la nişte rude.

Prin gardul de nuiele a văzut o fată blondă şi mărunţică, cu ochi albaştri, care îi zâmbea.

Tataie era înalt, uscăţiv, şi cuminte. Nu a fumat niciodată, nu a băut niciodată, iar de iubit a iubit doar o singură femeie.

Şi s-au uitat ei unul la altul ce s-au uitat, au vorbit cu familiile lor, tatăl bunică-mii i-a dat două pogoane de pământ şi ea a şi plecat cu tataie în satul care ulterior a devenit localitatea ei.

NUNTA

Şi-au făcut o casă din chirpici şi tot satul i-a ajutat.

“Aşa era mamă atunci. Toată lumea ajuta pe toată lumea. Şi când se făcea câte o casă, din bălegar cu paie, păi tot satul îşi dădea de veste şi venea să ajute.”

O întrebam dacă se dădeau bani. Mă gândeam că cine te-ar mai ajuta acum cu o cană de apă gratis.

“Nu mamă, nimeni nu avea bani atunci. Nici un om nu avea bani. Erau doar câţiva oameni cu salar. Poştaşul şi ăia de lucrau la gară. Dar se făcea o masă, tăia omul o găină, făcea o ciorbă, şi întingea toată lumea cu mămăligă. Asta era mamă. Nimeni nu avea bani atunci.”

Acum toată lumea are bani şi tot săraci suntem. Sufleteşte suntem din ce în ce mai săraci.

Tataie a avut un frate iar mamaie au fost cu toţii cinci.

Fratele lui tataie a murit foarte tânăr. Avea 22. Cică de boală la plămâni că exact exact nu se ştia ce.

“Atunci nu erau mamă doctori. Care era mai rezistent, ăla trăia. Care nu, murea mamă. Aşa era.”

Şi pastile?, întrebam curioasă în verile în care îmi făceam vacanţele la ei.

“Nu erau mamă pastile. Erau leacuri. Mămăligă caldă pentru durerile de burtă, ulei încins picături în ureche, ceapă coaptă-n sobă la răceli, ceaiuri de izmă să te strângă la stomac.”

După ce şi-au făcut casă au muncit în fiecare zi. Aveau boi şi îşi arau pământul. Secerau grâul dezbrăcaţi uneori la pielea goală. Mâncau sub căruţă când era arşiţa mare.

Au prins războaiele. Au venit şi ruşii şi nemţii la ei în casă.

Când au venit ruşii, pe mamaia pentru că era frumoasă o ascundeau în podul casei. Tot ruşii le-au luat din curte fără să îi întrebe.

“Cum tataie v-a luat?”, îl întrebam.

“Da tată. Au venit la noi în curte, au luat o oaie s-o mănânce, şi au luat şi un cal. Când a luat calul, tata a pus mâna pe căpăstru să îl ţină, să nu-i dea drumu’. Să nu ni-l ia, că nu mai aveam altul. Şi rusul l-a lovit o dată la nas şi i-a şi dat sângele. Şi a dat tata drumul la căpăstru. Aşa ne-a luat calul. Dar ziua următoare ne-a adus alt cal. I s-a făcut milă de noi. Ne-a adus un cal bătrân furat din alta parte care a şi murit, nici nu l-am putut folosi.”

Un colonel neamţ a stat chiar la ei în casă. Era foarte educat spunea tataie, şi le dădea ciocolată.

Ei nu mâncaseră niciodată ciocolată, aşa că au împărţit tableta cu cel mai mic cuţit ca să ajungă la toţi.

Când eram mică, tataie îmi spunea mereu câte o poveste cu tâlc.

Era un ritual când mâncam la masa de prânz. Ne spălam pe mâini la lighean, mamaia mă trimitea în curte să aduc pătrunjel pe care îl încurcam mereu cu mărarul sau leuşteanul.

După care ne punea în farfurie ciorbă, şi ea alegea cu grijă bucăţile de carne, în aşa fel încât mie să îmi pice ficat sau pipota.

Şi tataie începea.

“Am zis-o p-aia cu gâsca?”

“Mai zi o dată!”

“Păi zice că era odată un om gospodar, care muncea de dimineaţă până seara. Să aibă ce pune în gură tată, d-aia muncea. D-aia munceşte lumea. Şi avea un cârd de gâşte. 27 de gâşte. Şi le-a dat la un neisprăvit să aibă grijă de ele.”

“Ce e neisprăvit?”

“Adică neterminat, tată. Pricepi? Vine de la ispravă, adică un fapt. O faptă. D-asta îi zice neisprăvit. Neterminat.”

“Şi ce a făcut la gâste?”

“Păi le scotea pe uliţă să mănânce iarbă, să aibă grijă de ele. Şi când le-a adus acasă, stăpânul le-a numărat. 1, 2, 7, 10, 20, 23, 25, 26. Lipseşte o gâscă. Şi neipravitul nu şi nu. Păi hai să le mai numărăm o dată. Iar. 1,2, 3, 15, 26. O gâscă lipsea. Şi neisprăvitul zice să vină nevasta stapanului să le ia în braţe una câte una. Şi iar le numără, şi femeia le lua în braţe, lua şi stăpânul ca să termine mai repede număratul. Şi ultima gâscă, 26, tot nu ieşea o gâscă. Şi neisprăvitul zice: Păi dacă nevasta n-a fost în stare să pună mâna pe o gâscă… Înţelegi tată?”

Eu râdeam, râdeam şi pe urmă îi ziceam că n-am înţeles nimic.

“Eşti prea de nevoie. Adică neisprăvitul furase o gâscă tată. Şi încerca să dea vină tot pe stăpân, pe nevasta stăpânului. Aşa e omul puturos. Aşa e sămânţa. Înţelegi, tată?”

Pe mătuşa mea au avut-o când aveau 19 ani. Şi pe tata, 7 ani mai târziu.

Ca să facă rost de bani se duceau cu căruţa în Bucureşti ca să vândă făină.

N-o să uit niciodată cum îmi povestea tataie cum i-au atacat noaptea hoţii. Că de mers în Bucureşti, se mergea noaptea.

Plecau la 7 seara şi ajungeau la 5 dimineaţa în Bucureşti. Mergeau uşor, mers la pas al calului.

Aproape de Bucureşti, un bărbat a sărit la ei în căruţă. Mamaia a observat şi i-a dat un cot lui tataie. Nu a scos nici unul nici un cuvânt pentru că le era frică. Le era frică pentru că văzuseră pe alţii la fel ca ei, în drum spre Bucureşti ca să vândă ce aveau, cu burta spintecată. Aşa că doar şi-au făcut semne, tataie s-a întors şi i-a ars hoţului un bici ca să îl dea jos din căruţă, o femeie de jos care se ţinuse de căruţă în spate a început să arunce cu pietre în ei, şi tataie s-a ridicat şi a început să îi lovească cu biciul. În timp ce mamaie mâna caii. Un fel de Bonnie şi Clyde cinstiţi ale vremurilor lor.

Taică-meu era foarte negricios când îl născuseră. Iar mătuşa-mea îl freca cu făină ca să îl mai albească. Asta chiar dacă era uşor înciudată la apariţia lui pe lume pentru că se gândea că el o să mănânce chestiile mai bune. Cum ar fi pipota.

Tata e inginer şi mătuşa profesoară de matematică. Tataie şi mamaie au fost ţărani.

Din pensia lor mică, mie şi sora-mii mereu ne dădeau câte ceva. Habar nu am cum.

Ştiu că îşi luau doar strictul necesar. Zahăr, ulei, şi esenţă de rom să pună mamaia la cozonac.

În rest, până şi pâinea o făceau în casă.

Uite aşa, cu ban pus pe ban, înainte de începerea şcolii, mamaia i-a dat lui taică-meu bani pentru mine ca să îmi ia ceas. Şi tata cred că a plătit o datorie, că ceas într-a treia nu mi-a luat.

L-a certat mamaia până când făcusem eu 30 de ani că a “mâncat banii la fată”.

Când eram într-a cincea a venit tataie în Bucureşti. A mers cu mine în centru să îmi caute pardesiu.

Ceauşescu şi regim comunist, dar Romarta şi magazinul de pe Calea Victoriei erau pline de haine.

Am umblat cu tataie în centru până am făcut amândoi băşici în tălpi.

Tataie făcuse armata în Bucureşti şi îmi explica mie fiecare străduţă.

“Uite tată, aici beam noi bragă. Şi aici mâncam cârnaţi. Uite aici am cumpărat şi eu un ziar. Aici era un cizmar care şi lustruia omului gheata. Să fie fericit. Ptttu, nici Lipscani nu mai cum era odată.”

Am umblat după pardesiu cu tataie şi când am ajuns acasă aproape că a plâns mama.

O haina cu 3-4 numere mai mari, lungă până aproape de glezne, albastră.

“Păi ce e asta?”, întreba mama.

“Nu i-am găsit pardesiu, i-am luat palton.”

“Păi şi e mare rău de ea.”

“Lasă că e bine să fie mai bogat, că fata creşte. Pune pulover de lână croşetat de Oiţa şi încape.”

Oiţa i-a spus toată viaţa. Nu ştiu de ce alintul de la Ioana a fost Oiţa.

Ioana, Ioniţă, Oiţă. Habar nu am.

Dar ştiu c-a iubit-o mult.

Când s-a prăpădit mamaia, în urmă cu 3 ani, tataie nu a mai vrut deloc să trăiască.

O visa noaptea şi îi explica lui tata cât de reală i se pare.

O visa că îl strigă, el se trezea şi i se părea că e acolo cu el.

În camera unde se uitau la emisiuni politice şi despre România, unde ascultau muzică populară duminicile.

În camera unde mi-am petrecut eu vacanţele de vară, dormind pe un pat pliant pe care îl aduceau doar verile, pentru mine.

Am atâtea amintiri de acolo încât cred că o să mai scriu şi altădată.

Deocamdată mă opresc aici.

Dar nu înainte să răspund la întrebarea aia cu “De ce au trait atâta? Care le-a fost secretul?”

N-au urât pe nimeni. Au încercat să ajute pe toată lumea cum s-a putut. Ba când i-a rămas unuia căruţa poticnită în noroi, tataie a pus umărul sub ea până l-a dislocat dar nu i-a păsat.

Toată viaţa lor au ajutat oameni.

Au avut o viaţă de familie.

Au dormit la prânz, au mâncat doar din curtea lor, au avut doar puţine ore de televizor şi doar seara.

Au socializat până în ultimele lor clipe.

Până în ultimele clipe au venit să îi viziteze prietenii lor din sat.

S-au mulţumit cu ce au avut şi dacă n-au avut, au acceptat ideea.

Au luat viaţa cum a venit.

Au trăit în natură, în aer curat, şi au muncit până spre finalul vieţii.

Tataie uda florile chiar anul trecut. Mergea doar pe jos şi mă refuza pe mine sau pe tata care ne ofeream să îl luăm în maşină.

Nu a băut niciodată Coca Cola sau Fanta sau. Dacă îi duceam câte o sticlă, i-o puneam pe masă, şi când plecam spre Bucureşti îmi zicea: “zeama asta să o iei înapoi tată că noi nu bem aşa ceva.”

Îi plăcea în schimb să îşi facă un suc natural cum zicea el.

O linguriţă de sare de lămâie cu una de zahăr.

Le freca cu apă într-un pahar şi scoatea un sunet de extaz la final.

O să mai scriu despre ei.

Să va iubiţi! Să ne iubim mai mult!

COVOR

Cristina Patrascu

Despre Cristina Patrascu

Cristina Patrascu





Leave a Reply