Open Widget Area

“Te iubesc”, pe bune


English

happy-birthday-sweetheart-with-all-my-love

M-am uitat astăzi puţin pe posturile TV.

Cazuri de români foarte realizaţi dar în străinătate, nu în România. Şi mă gândeam.

DA! Poţi să stai şi să speri că România se va schimba. Că mentalitatea românilor se va schimba.

Că bărbaţii vor fi extrem de aspru pedepsiţi dacă îşi bat femeile.

Poţi să speri că părinţii vor fi aspru pedepsiţi dacă îşi bat copiii.

Poţi să speri că cine maltratează un animal face puşcărie. Poţi să speri. Nimeni nu te opreşte să speri.

Dar adevărul e că suntem leneşi. Nu avem spirit civic.

Nu ieşim decât câţiva în stradă atunci când ceva deranjează.

“A, lasă să facă alţii.” “Oricum nu se schimbă nimic”.

Suntem o naţie de vaicărici blazaţi, prea obosiţi de atâta speranţă.

Mă gândeam dacă s-ar fi născut Ellen Degeneres în România. Ar fi fost cineva aici? NU! Sigur că nu.

Dacă s-ar fi născut şi ar fi trăit aici Tyson, Robert de Niro, Madonna. Toţi ăştia ar fi fost detestaţi, huliţi, “ce mare brânză fac ei?”.

E balta prea mică aici. Peştii prea mari se sufocă.

Nu au loc de întors. Prea mult mâl. Prea multă mocirlă.

Da, unii o duc foarte bine aici. Sunt câţiva, îi numeri pe degete.

Majoritatea ne luptăm să punem pe mese salam şi mezeluri bune din Lidl, caşcaval la ofertă din Mega, ne ocupăm vieţile cu bârfe mărunte şi discutăm prostiile de la Capatos.

Ne urâm îngrozitor de tare.

Îi urâm pe homosexuali pentru că din ’89 încoace nimeni nu le-a spus românilor în ore de educaţie sexuală din şcoli, că homosexualitatea nu e o boală, nu e transmisibilă, te naşti homosexual, nu devii.

Ne-am hulit profesorii, căutând întotdeauna cele mai urâte cazuri şi prezentându-le rând pe rând la televizor.

Am uitat să ne apreciem dascălii pentru o muncă atât de grea în condiţiile în care societatea îi consideră vinovaţi iar sistemul le oferă salarii jignitoare.

Ne urâm în trafic, ne urâm vecinii.

Ne urâm la locul de muncă şi ne urâm uneori chiar şi rudele.

Urâm cu patos, urâm des, ura e mai la îndemână oricând pentru oricine.

Dacă vreau să plec din România? DA! O spun, o scriu, o simt.

Simt foarte des cum societatea românească centrifughează pe dos.

Centrifughează şi aruncă pe de lături omul bun, corect, drept.

Rămâne în picioare nesimţitul, grobianul, cinicul.

Sistemul e construit de aşa natură încât răzbeşte obraznicul. Oamenii apreciază “puternicul” pentru că oamenii nu reacţionează în faţă răului.

Oamenii aleg să întoarcă privirea când în faţa lor hoţul îşi îndeasă mâna în căutarea unui portofel în RATB.

Oamenii întorc privirea când bătrânica din blocul lor de la etajul 5 cere bani pentru medicamente.

Oamenii întorc privirea când aud un pui de câine schelălăind de durere.

Singurele reacţii sunt doar când situaţia este deja foarte gravă.

Reacţionăm doar ca urmare a ceva foarte grav.

Niciodată sau de prea puţine ori ca să prevenim răul să se întâmple.

Televiziunile sunt înfometate doar de rating şi fac orice pentru asta.

Emisiunile conţin doza lor de durere şi rău pentru că nimeni nu mai are timp de frumos şi bine.

Frumosul şi binele plictiseşte.

Rotiţa în care ne învârtim ca şoriceii albi ne ameţeşte în fiecare zi din ce în ce mai tare.

Dacă refuz să mă amestec cu oameni duplicitari, ipocriţi, care trăiesc în compromis, sunt considerată Outsider.

Da, sigur că mă gândesc des să plec din România.

Cine apreciază aici OMUL şi nu aparenţele lui?

Aici toată lumea judecă pe oricine.

Ăla e blond, ăla e evreu, ăla e ungur, aia e lesbiană, aia nu are părinţi, ăla nu are casă, aia are haine de la second, ăla are părul lung, ăia stau necăsătoriţi de 15 ani, ăia nu au copii, aia au 8 copii.

Sigur, poţi să stai aici şi să speri. Din fericire, speranţa e gratis.

Poţi să stai şi să speri că vei găsi oricând un job decent, cu un program decent, cu un salariu decent, că vei putea trăi decent.

Decent? Aici? Poţi să stai 80 de ani aici şi să speri.

Poţi să speri că pentru că eşti valoros vei fi apreciat, bine plătit, recunoscut social.

Poţi să speri că educaţia va pătrunde până în cele mai ascunse sate.

Poţi să speri o viaţă.

Sau poţi să te scuturi puţin şi să îţi spui în oglindă: Run! Run for your life!

Fugi şi scapă! Ajută-te singur! Du-te şi caută-ţi gura de oxigen!

Dacă mă gândesc să plec din România? Da. Din ce în ce mai des.

Te iubesc, pe bune. Dar avem ceva probleme de rezolvat.

Cristina Patrascu

Despre Cristina Patrascu

Cristina Patrascu





Leave a Reply